Părinte, deschide-mi cartea

Îmi povestea un părinte cum, odată, la biserică, s-a apropiat de el o doamnă și, timidă, l-a întrebat dacă ar putea să îi deschidă cartea. Părintele, știind la ce se referă, s-a dus în altar și i-a adus un Liturghier, un Molitfelnic, o Psaltire și un Acatistier.

– Sigur că da, doamnă, pe care din ele vreți să v-o deschid ?

Doamna, convinsă că părintele nu a înțeles ce dorea, i-a șoptit complice:

– Știți, părinte, … cartea.

– Scumpă doamnă, am aici mai multe cărți, una mai frumoasă decât alta. Spuneți-mi pe care vreți să v-o deschid și mi-ar face mare plăcere să o fac.

Doamna, descumpănită și oarecum dezamăgită, a plecat, gândindu-se că părintele „nu se pricepe la chestii din astea.”

Dar mă gândesc că, sincer, ne cam pricepem la „chestii din astea”. Ne cunoaștem cărțile de cult din scoarță în scoarță și, cu fiecare Liturghie, parastas ori Botez, le deschidem și citim din ele cu timp și fără timp, nădăjduind că cineva va pricepe și va iubi cele scrise acolo.

Există însă oameni care așteaptă de la rugăciuni rezultate imediate, ca de la un instalator sau un electrician care le face o treabă prin casă. Ca acel avocat care l-a dat în judecată pe episcopul Argeșului că i-a făcut o sfeștanie în casă și aceasta nu și-a făcut efectul, pentru că mobilele încă scârțâie.

Pentru așa oameni, există portofelele date pe la racla cuviosului Arsenie Boca și vândute la suprapreț la mica publicitate. Sau vrăjitoarele de magie albă (dacă poate exista așa ceva, e o contradicție în termeni – „cu domnul demonilor scoate pe demoni”). Sau rugăciuni ale Sfântului Anton găsite în cutia poștală, multiplicate de patruzeci de ori și date mai departe. Sau bilețele înghesuite în rama icoanei, ca să aibă mai mult efect.

Ortodoxia e modernă, asta e părerea mea. Dar adevărata ortodoxie nu se găsește pe bloguri, ori în rețete magice de sfințenie, ori în portofele făcătoare de minuni. Ortodoxia adevărată se găsește în modesta ta biserică de cartier, cu popa ăla simplu, care nu grăiește magistral, ori cu dascălul care poate nu a făcut o școală de teologie. Dar și acolo, ca și într-o mare catedrală, Hristos este prezent în Sfânta Împărtășanie. Și în cărți. Chiar dacă nu știe nimeni să le deschidă „cum trebuie”.

Reclame

Dacă dragoste nu e

Marin Preda își încheie romanul său, Cel mai iubit dintre pământeni cu aceste cuvinte: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.  Cuvintele acestea sunt inspirate din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, un text de o deosebită frumusețe duhovnicească. Este un adevărat imn închinat dragostei creștine.

Auzim acest text citindu-se chiar în cuprinsul Maslului. Și nu e de mirare că părinții bisericii l-au inclus aici. Dragostea trebuie să fie punctul de plecare, medicamentul de la care începem vindecarea noastră sufletească.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”

Apostolul ne arată, fără putință de tăgadă, cum dragostea este singura șansă pentru Împărăția lui Dumnezeu. Fără ea, celelalte realizări ale vieții noastre duhovnicești își pierd, pur și simplu, valoarea.

Și continuă apoi apostolul, într-o enumerare a calităților dragostei:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Sincer, nu știu dacă Sfântul Apostol Pavel a scris aici un text narativ, sau unul poetic. Pentru că frumusețea lui îl face să pară mai degrabă o cântare. Îi putem asculta muzicalitatea, dar și folosul duhovnicesc. Mai mult, prin repetarea aceasta a însușirilor dragostei, pare că ascultăm un imn acatist. Acatistul Bunei vestiri spune:

Bucură-te, tămăduirea trupului meu
Bucură-te, izbăvirea sufletului meu,
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

Și iată acum, în același stil, textul apostolului, pe care îndrăznesc să-l numesc micul acatist al dragostei:

Dragostea rabdă,
Dragostea este binevoitoare,
Dragostea nu pizmuiește
Dragostea nu se laudă,
Dragostea nu se trufește
Dragostea nu caută ale sale,
Dragostea nu gândește răul,
Dragostea nu cade niciodată.

Ne întrebăm desigur: dacă Dumnezeu este dragoste, de ce există atunci suferință și boală în lume? Întrebarea aceasta este, probabil, la fel de veche ca și creștinismul.

Maslul este o slujbă pentru sănătate, deopotrivă a trupului și a sufletului. Spun preoții la sfârșit: Dumnezeu să vă ierte, să vă binecuvânteze și sănătate sufletească și trupească să vă dăruiască. Trupul și sufletul merg împreună. Se îmbolnăvesc împreună și au nevoie să fie vindecate tot împreună. O meteahnă a trupului atinge, pe căi neștiute, sufletul. Tot așa, păcatele, care sunt boli sufletești, își lasă cicatricea și asupra trupului.

Dacă privim cu sinceritate în lăuntrul nostru, vom vedea că fiecare avem, pe undeva, o meteahnă sufletească sau trupească. Într-o măsură mai mică sau mai mare, fiecare avem nevoie de vindecarea pe care ne-o aduce Sfântul Maslu.

Dumnezeu îngăduie încercările și greutățile spre a noastră întărire. În cartea sa, Rotonda plopilor aprinși, Valeriu Anania dă exemplul un fluture care se chinuia să iasă din crisalidă. Ajutându-l, prin lărgirea găurii de ieșire, omul l-a privat de efortul și zbaterea care i-ar fi întărit aripile. Fluturele a ieșit astfel  cu ușurință din gogoașa lui, dar a rămas cu aripile moi și nu a mai putut zbura niciodată.

Învățătura din pilda fluturelui se rezumă în cuvintele aceastea:

„Am cerut de la Dumnezeu putere, și El mi-a dat obstacole peste care să trec. I-am cerut pricepere, și El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, și El mi-a dat semeni nevoiași pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat tot ce mi-a trebuit.”

Fabulă muzicală

Pe un grif de țiteră
S-a suit o literă.
Și se laudă cu fală
Că e notă muzicală.

Litera saltă zglobie
Și încearc-o melodie.
Dar, din bietele-i demersuri,
Nu rezultă decât versuri.

Auzind acele zvonuri,
Note, game, semitonuri
Și-un diez cam guraliv
Îi grăiesc din portativ:

– Măi surato, zicem, ție
Îți priește-n poezie.
Muzichia cea măiastră
Las-o, soro-n seama noastră.

Pravila pământului
Șade-n grija cântului,
Iar canoane muzicale
Nu-s de nasul dumitale!

Litera se opintește
Și, lezată, le grăiește:
– Muzica-i fără cuvinte
Ca un trup fără de minte,

Ca o curte fără câine,
Ca o masă fără pâine,
Ca un prunc fără părinți,
Ca o gură fără dinți.

Așa că s-avem pardon,
Stimate domn semiton.
Dacă mă gândesc un pic,
Fără noi sunteți nimic.

Semitonul, înțelept,
Își propti bărbia-n piept:
– Cuvântu-i fără melod
Ca o plantă fără rod.

Voi grăiți în poezie;
Noi ne facem simfonie.
Voi ședeți la editură;
Noi valsăm în partitură.

Dar, trudind noi împreună,
Facem lumea și mai bună,
Cununăm acorduri sfinte
Pentru inimă și minte.

Hai, de-acum, să batem palma
Să nu mai trăim de-a valma,
Să nu ne mai lăsăm baltă
Ci să șadem laolaltă.

Și așa a fost: cuvântul
A făcut prieten cântul
Și-au dat sfintele măsuri
Ce dăinuie în scripturi.

Minunile care se întâmplă printre noi

Într-un tropar din Vecernia glasului al șaptelea găsim o frază de o deosebită frumusețe duhovnicească:

„Unde vrea Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii.”

Aceasta ne spune că Dumnezeu, cel care a făcut universul cu toate legile fizice, poate să le suspende atunci când vrea. De ce ? Pentru că poate. Nu ne este dat nouă să înțelegem când și cum.

Aceste „suspendări” ale mersului natural al lucrurilor le numim minuni. Hristos a făcut multe minuni în timpul vieții Sale pământești. A umblat pe mare, a vindecat mulți oameni bolnavi, pe unii i-a și înviat, a înmulțit pâinile în pustie și a hrănit cu ele mii de bărbați. Dar El face minuni și în viața noastră de zi cu zi, ca sfințirea apei în agheasmă prin cuvintele preotului sau preschimbarea pâinii și a vinului în Trupul și sângele Lui. Așa e, ne-am obișnuit cu ele, dar asta nu le face mai puțin minunate.

Minunile creștine autentice, ca și săvârșitorii lor, poartă pecetea discreției. Nu trâmbițează și nu pun afișe prin oraș cu „Iisus vindecă astăzi la Sala Polivalentă la ora 5”.

În general, prefer să primesc veștile despre minuni cu un dram de sare, adică să le cercetez mai întâi. Nu orice imagine rotundă apărută pe un trunchi de copac este chipul Domnului sau al părintelui Arsenie Boca. Nu orice portofel dat pe la racla unui sfânt și vândut apoi la mica publicitate este purtător de vindecări.

Nevoia de minuni, ca o condiție pentru a crede, este pentru cel slab în credință. „Fă o minune, ca să credem în Tine”, îl somau iudeii pe Hristos.

Am auzit de multe ridicări din patul de boală a unor oameni cărora medicul nu le mai dădea prea multe zile de trăit. Dar acești oameni erau departe. Nu îi cunoșteam. Nu îmi erau rude ori prieteni, așa că minunea aceea discretă ce se petrecuse cu ei nu mă afecta direct. Mă impresionau doar atât cât te poate impresiona o simplă știre din ziar.

Mai cred că nu e nevoie de un obiect special sau o slujbă anume ca să se întâmple o minune. Sfintele moaște sau icoanele făcătoare de minuni sunt purtătoare ale puterii sfinților, pe care ei o au de la Dumnezeu. Fericit este cel care se închină la moaștele și icoanele sfinților. Dar un credincios poate să simtă alinare sau chiar vindecare doar participând la Sfânta Liturghie. Sau la Maslu.  Chiar dacă a mai fost de zeci de ori la aceeași slujbă și la aceeași biserică. Pur și simplu, Dumnezeu poate să decidă ca acea Liturghie să fie vindecătoare și nu celelalte dinaintea ei.

Mi s-a întâmplat, însă, de două ori, în ultimii doi ani, cu doi prieteni apropiați, să văd marea putere a lui Dumnezeu, manifestată printr-o succesiune de evenimente pe care nu le pot cataloga decât ca minuni.

Părintele meu s-a întors anul trecut de la Sfântul Munte cu un „brâu” al Maicii Domnului. Acesta este o simplă panglică, subțire ca o cordeluță, care fost atinsă de Brâul real al Maicii Domnului, care se află într-o mănăstire de la Athos. Se dau sute, poate mii de astfel de brâulețe pelerinilor în fiecare an. Credința este că ele aduc fertilitate femeilor care nu pot face copii. Părintele ne-a adus și nouă unul, iar noi l-am pus deoparte, așa cum pui o carte în bibliotecă. Avem copii, nu am avut probleme cu nașterea lor și am considerat că, pentru moment, nu e necesar.

În acea perioadă, ne întâlnisem cu un cuplu de prieteni pe care îi lăsasem în țară în urmă cu vreo cincisprezece ani. Între timp, veniseră și ei în Montreal, fără să știm unii de alții vreme de vreo opt ani. Într-o zi, mi-au găsit numele pe situl bisericii noastre, m-au recunoscut și ne-au făcut surpriza să vină și să ne reîntâlnim ca niște adevărați fii rătăcitori. Cu îmbrățișări, bucurii și tot ce trebuie.

Din vorbă în vorbă, aflăm că nu au copii, deși sunt căsătoriți de când erau în țară. Tot din vorbă în vorbă, ne-am adus aminte de brâulețul adus de la Muntele Athos. L-am dăruit lor și viața și-a văzut de cursul ei molcom în următoarele luni.

Astăzi, prietenii noștri sunt părinții unui bebeluș frumos ca un înger și nu am putut să îmi rețin o lacrimă de bucurie în colțul ochiului atunci când am pus lucrurile cap la cap și am înțeles ce se întâmplase.

Un alt cuplu de prieteni avea o problemă asemănătoare. După nașterea primului copil, mama avea dificultăți în a păstra o nouă sarcină. Pierduse deja două și își doreau mult cel de-al doilea copil. I-am chemat la Sfântul Maslu. Mai de insistențele noastre, mai în lipsă de altă opțiune mai bună, au venit. O dată, de două ori. Au fost apoi și în țară pentru un tratament de specialitate. La câteva luni după tratament,  continuând și seria de Sfinte Masluri atunci când puteau, au avut bucuria unei noi sarcini, care s-a încăpățânat să reziste până la capăt și să le aducă cel de-al doilea copil.

Aici, un sceptic poate spune că tratamentul medical a fost cel care a ajutat, nu slujbele. Creadă fiecare ce-o vrea. Dar știu că, din punct de vedere medical, nu orice tratament de sarcină are succes. Și mai știu ce-a zis Nicolae Steinhardt:

„Ce face atunci credinciosul ? Se roagă la Dumnezeu ca să îl ajute și să binecuvinteze tratamentul.” (Jurnalul Fericirii).

Cine a ajutat mai mult ? Dumnezeu sau medicina ? Poate nu voi afla niciodată. Dar credința mea în minuni rămâne neschimbată. „Duhul suflă încotro vrea” (Ioan 3, 8) spune Hristos. Vindecă pe cine vrea, când vrea și cum vrea. Iar acest „cum vrea” poate să fie și cu ajutorul altor oameni, inclusiv al medicilor.

Nu suntem nici habotnici care refuză o transfuzie de sânge, argumentând un verset obscur din Vechiul Testament. Dar nu suntem nici atei autosuficienți, care nu mai au loc pentru harul divin în raftul lor cu medicamente.

În ceea ce-i privește pe prietenii mei, succesiunea evenimentelor a fost aceasta: dacă nu aș fi emigrat în Montreal, nu ne-am mai fi întâlnit. Dacă nu aș fi fost la biserica noastră, nu ne-am fi întâlnit, poate, pentru o bună bucată de vreme. Dacă nu ar fi fost brâulețul de la Sfântul Munte sau slujba Maslului, ei nu ar fi putut trăi minunea nașterii de prunci. Și alți câțiva de „dacă”.

Așa arată minunile uneori: ca o succesiune de aparente coincidențe, în care o întâmplare dintr-un șir nu are legătură cu cealaltă, dar, puse împreună, duc la un deznodământ fericit. Unii le zic coincidențe. Dar noi le spunem lucrarea lui Dumnezeu. Providență.

„Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim” (Albert Einstein).

De a lăsa să creadă în minuni doar pe cei care sunt dispuși să o facă. Să nu silească pe nimeni. Să nu bage minunea pe gât nimănui, pentru a le forța credința.

Nici pe departe nu cred că eu aș fi fost factorul decisiv în aceste vindecări. Dimpotrivă. Dacă nu ne-am fi întâlnit noi cu prietenii noștri, Dumnezeu ar fi găsit alte căi pentru a face acele minuni în viața lor. Ar fi găsit alți prieteni, altă biserică, poate. Dar mă bucur că s-a întâmplat așa. Mă bucur că am făcut parte dintr-un angrenaj pus la cale de Dumnezeu, care a adus bucurie prietenilor mei. Și ce bucurie mai mare ca aceasta: prunci buni spre folos.

Aceasta este credința: nu să faci tu lucruri mari, ci să lași pe Dumnezeu să facă, prin tine, lucruri mari. Sau mici, nu contează.

Iar aceste lucruri s-au întâmplat chiar în biserica unde slujesc. Discret, fără fast și fără reclamă. Semn că minunile încă se întâmplă printre noi.

 

Doamne, nu am om !

(Cuvânt la Duminica a 4-a după Paști, a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda)

Nu știu care suferință omenească este mai mare: aceea a bolii sau aceea a singurătății. Dar știu că omul din Evanghelia de astăzi le purta pe amândouă.

În vremea Mântuitorului Hristos, undeva la marginea Ierusalimului se afla o scăldătoare, numită pe evreiește Vitezda. Era un bazin cu apă, în jurul căruia stătea o mulțime de oameni bolnavi de diferite boli.

Apa în sine nu avea nimic supranatural. Ce o făcea însă să fie căutată de acei bolnavi care stăteau împrejurul ei era acesta: din când în când, un înger al Domnului se cobora și tulbura apa. O agita. Cel care se cobora primul în bazin, după această tulburare a apei, se vindeca, indiferent de ce boală ar fi suferit. Scăldătoarea era așadar, un spital. Dar nu unul cu medici, asistente și medicamente, ci un spital al puterii lui Dumnezeu.

Evanghelia nu ne spune la ce interval de timp se întâmpla această tulburare. Poate o dată pe zi, poate o dată pe săptămână, poate o dată pe lună. Nu avea nici măcar un ritm anume, previzibil. Nimeni nu știa momentul coborârii îngerului, astfel că toți cei bolnavi stăteau pe marginea bazinului într-o așteptare încordată, fiecare gata să sară primul și să fie astfel vindecat.

Între ei se afla și un om slăbănog, adică un om suferind de o paralizie de nu mai puțin de treizeci și opt de ani. Nu omul avea această vârstă, ci boala lui. O boală foarte, foarte lungă. El avea probabil în jur de cincizeci-șaizeci de ani. În zilele noastre, un asftel de bolnav ar beneficia de un scaun cu rotile și de o asistență medicală de handicapat. Dar omul nostru nu avea decât o biată targă, pe care își ducea zilele și așteptarea.

Fiind sărbătoare, Hristos se afla în Ierusalim, ca să se poată închina la templu. El trece și pe la scăldătoare, unde îl găsește pe acest om infirm. Se duce direct la el și, fără alte introduceri, îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos ?”

Omul nu îi răspunde afirmativ, pentru că un astfel răspuns era de la sine înțeles. Bineînțeles că  voia să fie vindecat! De aceea se și afla acolo! De aceea îi răspunde lui Hristos cu năduf, vărsându-și amarul îndelungii lui așteptări: „Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare. Și până când vin eu, altul se coboară înaintea mea!” Câtă durere omenească se cuprinde în aceste vorbe! Parcă ar fi spus: Doamne, sunt suferind și, pe deasupra, mai sunt și singur. Asta este drama vieții mele!

Dar întrebarea Mântuitorului nu este întâmplătoare. El voia să se asigure că omul se săturase de atâta suferință și că era gata să își schimbe viața. E o întrebare retorică, la care aflăm răspunsul în finalul Evangheliei.

Slăbănogul de la scăldătoara Vitezda avea o dublă suferință: aceea a infirmității și aceea a singurătății. Dar Hristos vine să i le vindece pe amândouă. Spune Evanghelia după Ioan că Iisus știa de infirmitatea lui, îi cunoștea povestea vieții. Vine așadar ca la o veche cunoștință, pe care, după niște ani, o regăsește în aceeași stare, de bolnav uitat, neglijat de rudele și prietenii lui. Această stare Îl face pe Hristos să Se revolte cumva, pentru că vorbele Lui sunt categorice: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”.  Aproape ca o poruncă. Dar nu ca o poruncă adresată bolnavului, ci ca o mustrare adresată tuturor acelora care i-ar fi putut fi de ajutor celui năpăstuit, dar n-au făcut-o.

Morala este: dacă oamenii nu îți vin în ajutor, Dumnezeu va fi Cel care o va face. Atunci când se pare că toate ușile îți sunt închise, Dumnezeu va deschide pentru tine o fereastră. Când toți prietenii te vor fi abandonat, Hristos este prietenul care nu te-a uitat și Care vine atunci când totul părea pierdut.

Mulți dintre bolnavii prezenți acolo aveau, poate, un ajutor, o rudă care, în bună condiție fizică fiind, îi ajutau să intre în apă la timp pentru a se vindeca. Poate unii dintre bolnavi se puteau deplasa ei înșiși suficient de repede ca să o ia înainte omului nostru. El însă, săracul, era suferind de picioare. Exact ce îi trebuia ca să fie ultimul în fuga nebună ce se stârnea atunci când îngerul Domnului tulbura apa și un om se vindeca. Întotdeauna altul.

Iată de ce Hristos merge direct la bolnavul de treizeci și opt de ani și, fără să îi verifice credința, așa cum făcuse cu mulți, îi dă direct verdictul că este vindecat.

Dar apare o problemă: era zi de sabat. Iar minunea vindecării nu a scăpat de ochiul vigilent al iudeilor, care îl acuză pe fostul slăbănog că încalcă ziua sâmbetei. Își ducea patul (targa) în spinare, iar aceasta însemna o lucrare, o muncă fizică. Dar slăbănogul îi dezarmează cu răspunsul lui nonșalant: „Cel care m-a vindecat mi-a zis să îmi iau patul.”

Mântuitorul îl reîntâlnește în templu. Și aici este un detaliu frumos al pericopei evanghelice: avem motive să credem că cel vindecat se afla întemplu ca să aducă jertfă de mulțumire lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care o primise. Un adevărat exemplu de urmat pentru noi. Oare cu toții ne amintim, odată ieșiți din încercări sau suferințe, să venim în biserică și să Îi mulțumim lui Dumnezeu ?

Așadar, Mântuitorul îl reîntâlnește în templu. Aici aflăm explicația întrebării pe care i-o pusese la scăldătoare, dacă vrea să fie sănătos, pentru că îi spune omului: „Du-te și de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu îți fie ție mai rău.” Adică: nu te întoarce la păcate, după ce ai fost izbăvit de ele.

Putem presupune că, după treizeci și opt de ani de suferință și așteptare, omul din Evanghelia de azi își pierduse credința în Dumnezeu și dragostea de oameni. Îi mai rămăsese doar nădejdea că într-o zi va veni și rândul lui să se vindece. Atunci când ne pierdem credința și ni se răcește dragostea, nu trebuie să ne pierdem nădejdea. Să ne agățăm de nădejde ca de un ultim colac de salvare al vieții noastre. Chiar și atunci când toți oamenii ne-au părăsit, iar cerul însuși ni se pare prea sus, nădejdea este cea care ne va menține sufletul deasupra apelor vieții acesteia.

Aceasta este lecția de azi: nădejdea în Dumnezeu, chiar și atunci când toate par că ne stau împotrivă. Chiar dacă vor trebui să treacă treizeci și opt de ani de așteptare, ne va găsi și pe noi, sau mai bine zis ne va căuta și pe noi Hristos în suferința noastră și ne va face sănătoși, ori de ce boală am suferi.

Paradoxul credinței

Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare – Marcu IX, 17-32 (fragmente)

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” 

Un om dintr-un sat din Galileea avea un copil stăpânit de un demon, care îl făcea să fie mut și surd și să se manifeste în feluri înspăimîntătoare: „Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. De multe ori l-a aruncat în foc și apă, ca să-l piardă.”(versetul 22). Într-adevăr, o imagine scoasă, parcă, din Infernul lui Dante.

Hristos l-a întrebat pe tatăl copilului și acesta I-a spus despre ce este vorba. După ce, inițial, ucenicii nu reușiseră să facă nimic, omului i se spulberase orice nădejde de vindecare.

Iată de ce, el Îi spune lui Iisus cu o undă de necredință: „De poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. De poți ceva…

Mântuitorul simte îndoiala tatălui și îi spune: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”

Atunci, omul cade în genunchi, izbucnește în lacrimi și strigă la Hristos cu unele din cele mai cutremurătoare cuvinte din Evanghelii:

„Cred, Doamne ! Ajută necredinței mele !” (Marcu 9,24)

Mântuitorul ceartă apoi duhul cel necurat și acesta părăsește sufletul copilului, care se vindecă de neputința lui.

Cuvintele tatălui copilului bolnav din evanghelia aceasta ne arată paradoxul actului credinței. Pe de o parte credem și pe altă parte, crezând, ne dăm seama cât de puțină credință avem.

Credința nu e un sentiment static, ca o acceptare a unui sistem filozofic sau o adeziune la un partid politic. Credința e o căutare activă.

Credința nu e un contract. Am semnat și gata. E, mai degrabă un urcuș pe un munte înalt, pe un drum presărat cu pietre colțuroase care ne împiedică la tot pasul, dar și cu poieni înverzite și cu izvoare cu apă rece din loc în loc.

Credința este o căutare activă, un amestec de întrebări și răspunsuri, de necazuri și bucurie, de agonie și extaz. Este „neliniștea cea bună”. Cred și crezând îmi dau seama cât de mic sunt și cât de mare nevoie am de Dumnezeu ca să îmi întărească această credință. De aceea, adevărata credință este însoțită și protejată de smerenie. O credință mândră, ca a fariseului, e un nonsens: uite, Doamne, postesc, vin la biserică, dau zeciuială. Suntem ok, nu ?

Cum putem defini credința: ca pe un dor după Dumnezeu. Știu că există și îmi doresc să mă apropii de El. Făcând un pas spre Dumnezeu, el face zece spre noi. Vine în întâmpinarea noastră, ca tatăl fiului risipitor, care, „văzându-l de departe, a alergat în întâmpinarea lui” (Luca XV, 20)

Doar un om care Îl caută pe Hristos în mod activ Îl și găsește. El vrea să Îl căutăm. Dar, căutându-L, L-am și găsit deja. Blaise Pascal Îl aude pe Mântuitorul: „Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit”.

Avem exemplul rabinului Saul, cel care va deveni, printr-una din cele mai frumoase convertiri din istorie, apostolul Pavel:

Ca rabin, doctor în teologia iudaică, fusese desemnat de sinedriu să facă o anchetă. El credea că, după punerea în mormânt a trupului Domnului, cineva îl furase și crease impresia că El înviase. Misiunea lui Saul era să găsească trupul mort și să dezlege astfel misterul. Saul era anticreștin convins. Dar era un om deschis la minte și intenționa să facă o anchetă clară, cu probe materiale. Iar proba principală era trupul neînsuflețit al Domnului.

Vorbind cu ucenici din diverse locuri, a văzut ca aceștia nu ascundeau nimic iar credința lor în Înviere era sinceră. Asta l-a pus pe gînduri. Începea, din lipsă de probe, să considere că trupul lui Iisus nu fusese furat, iar Învierea chiar avusese loc. Până când, într-o zi, Iisus Însuși i-a apărut ziua în amiaza mare și l-a întrebat: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești ?” (Faptele Apostolilor IX, 4)

Cuvîntul grecesc folosit pentru prigonire are un sens mai larg. Înseamnă a merge în urma cuiva, a urmări, a căuta. Acesta este sensul întrebării: de ce Mă cauți? M-ai găsit deja, fără să-Ți dai seama, dar refuzi să crezi.

De atunci, viața lui Saul s-a schimbat radical. Căutarea lui, deși orientată la început către demascarea unui furt, l-a adus la credință. Și știm ce s-a întâmplat mai departe. Saul a devenit Apostolul Pavel, iar jumătate de Noul Testament sunt cuvintele lui.

Un om credincios nu stă pe loc. Îl caută pe Dumnezeu cu mintea și îl dorește cu sufletul. Crede activ, nu din inerție. E normal ca un om credincios să aibă întrebări, pentru că numai așa află răspunsuri. Întrebările sunt indicii ale unei credințe active.

Se spune despre un filozof, care, prin natura meseriei lui, își punea o sumedenie de întrebări existențiale despre lume, despre om, despre univers, despre suflet. Tot căutând, a ajuns să creadă în Dumnezeu. A fost apoi întrebat de cineva:

– Ei, acum că ai ajuns la credință, ai aflat răspunsuri la toate întrebările tale ?

– Acum am și mai multe întrebări.

– Păi, atunci, care e avantajul credinței ?

– Pentru că acum nu mai bâjbâi pe întuneric, fără să știu unde mă duc. Acum știu că răspunsurile la întrebările mele există acolo, undeva. Trebuie doar să am credință și le voi găsi.

Strigătul de nădejde al tatălui copilului de azi ne aduce aminte de psalmul de la Vecernie: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”

Sufletul omului este un adânc pe care numai Dumnezeu îl poate umple. Tatăl a strigat la Hristos ca la o ultimă nădejde: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Sunt, poate,

„cele mai amețitoare vorbe care s-au rostit vreodată. Cred că, dacă din toată Evanghelia ar rămâne doar aceste cuvinte, tot ar dovedi originea divină a creștinismului.”(Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii).

Aceste cuvinte au vindecat doi oameni: pe copil, de posedarea demonului și pe tatăl lui, de necredință.

 „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Dar ceilalți nouă unde sunt ?

(Vindecarea celor zece leproși – Luca XVII, 12-19)

Se pare că nici iarna canadiană, cu toate capriciile ei, nu ne poate ține departe de căldura Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl întâlnim în biserică.

Evanghelia de astăzi grăiește despre o vindecare săvârșită de Hristos unui grup de zece bărbați bolnavi de o boală încurabilă: lepra.

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”. (Luca 17, 12-19)

De la început vedem un amănunt: cei zece stăteau departe, nu se apropiau de Hristos sau de ceilalți oameni. De ce ?

Lepra era atunci, și a rămas până în zilele noastre, o boală incurabilă și puțin cunoscută. Nu se știe ce o provoacă și nu se cunosc tratamente.

Înspăimântător este faptul că lepra este o boală nedureroasă. Ea poate cunoaşte o formă mai uşoară, în care apar pete pe trup, care încep să puroieze, sau o formă mai gravă, în care organele trupului – ale feţei, ale restului trupului, mâini, picioare – încep să se desfacă din trup. Întăi articulația unui deget, apoi degetul întreg, de la mâini sau de la picioare. Alteori o ureche, nasul.

Cei depistați cu această boală erau izolați în niște cumunități închise, numite leprozerii. Și la noi în țară a existat, până nu demult, o astfel de comunitate, sau rezervație, de fapt un sat întreg izolat de restul lumii, în care cei suferind de lepră însercau să ducă o viață cât de cât normală.

Ajutorul pe care îl puteau acorda medicii era să panseze rănile, să trateze, adică, efectele, dar nu boala însăși, care a rămas până astăzi un mister.

Într-un sens spiritual, lepra se aseamănă păcatelor, care, netratate, duc la o descompunere treptată a sufletului, ne schimonosesc și ne urâţesc pe dinăuntru și ne înstrăinează de semenii noștri.

Așa că cei zece, păstrând distanța față de semenii lor, strigă de departe la Hristos ca să îi vindece. Dar Mântuitorul nu le spune că i-a vindecat, ci îi trimite să se arate preoților.

Pe vremea aceea, preoții erau și medici. Ei constatau simptomele și decideau dacă e vorba de lepră sau de o boală oarecare de piele. Dacă cineva, odată izolat din precauție, se dovedea că nu suferă de lepră, tot preoții decideau dacă este sau nu sigur ca omul să se întoarcă în societate.

În acest scop, Iisus îi trimite pe cei zece la preoți: pentru un nou diagnostic.

Pe drum însă, bolnavii își dau seama că au fost vindecați în mod miraculos. Iisus îi vindecase numai cu privirea, numai cu cuvântul Său. Aici se vede marea putere a lui Dumnezeu.

Doar unul din cei zece vindecaţi de lepră s-a vindecat însă şi sufleteşte. Numai unul realizează că binefăcătorul său fusese Dumnezeu și se întoarce să Îi mulțumească. Și cum face asta: s-a întors „cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu și a căzut cu fața la pământ, mulțumindu-I”.

Unul din zece, dragii mei. Doar unul din zece. Dacă am transforma asta într-un procentaj, am avea zece la sută. Zece la sută dintre cei pe care Dumnezeu îi atinge în fel și chip cu mâna Lui se întorc să Îi mulțumească. Un procent foarte sărac.

Mântuitorul îl întreabă pe cel ce Îi mulțumise: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam?”

Întrebarea este retorică, ni se adresează nouă, peste veacuri. Unde sunteți ?

Omul nici măcar nu era iudeu, după religia lui. Era samarinean, iar samarinenii erau marginalizați din cauza credinței lor. Însă faptele lor erau făcute din suflet, nu sufereau de formalismul multor iudei. Să ne amintim de samarineanul milostiv, căruia nu i-a fost jenă să se atingă de cel jefuit și bătut de tâlhari. Să ne amintim și de femeia samarineancă ce avea o fiică chinută de un demon. Pentru insistența și credința ei („O femeie, mare este credința ta” îi spune Domnul), Hristos îi ascultă cererea.

Acesta este mesajul acestei evanghelii: recunoștința.

Cei nouă s-au vindecat. Dar al zecelea, pentru recunoștința lui, primeşte alt răspuns: ”Credinţa ta te-a mântuit !” Pentru că mântuirea este mai mult decât o vindecare a trupului. Este o vindecare a sufletului.

Hristos spune în multe rânduri că nu cei care sunt creștini cu numele se vor mântui automat, doar pentru că poartă titlul de creștin în certificatul de botez, ci cei care fac fapte de creștini.

În rugăciune, noi suntem obișnuiți să cerem de la Dumnezeu ceva: sănătate, împlinirea dorințelor, reușită în viață. Este un lucru firesc. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții noastre. Dar să nu uităm să Îi mulțumim și să Îl slăvim, așa cum a făcut fostul lepros din Evanghelia de astăzi.

Voi, cei prezenți în biserică, sunteți cei zece la sută care se întorc la Dumnezeu să Îi mulțumească. Și vă fericesc pentru asta. Pentru că știți că rugăciunea de cerere merge mână în mână cu cea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu.

Unul din imnele pe care le auzim în fiecare Sfântă Liturghie, la sfințirea darurilor, ne arată ordinea firească a cuvintelor într-o rugăciune:

”Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim și ne rugăm Ție, dumnezeului nostru.”

Iată, prin urmare, ordinea lucrurilor: întâi Îl lăudăm pe Dumnezeu, apoi Îl binecuvântăm, Îi mulțumim și abia în al patrulea rând îi cerem cele ce avem de cerut.

Și vă spun că cei care mulțumesc lui Dumnezeu primesc îndoit ajutorul Lui, chiar și atunci când nu au cerut nimic.

Darul lacrimilor

Adam nu știa să plângă.

În paradis, nici nu ar fi avut de ce. Ducea o viață perfectă, fără dureri, necazuri, întristări sau alte stări sufletești care îl fac pe om să uzeze de lacrimi.

Dar lucrurile s-au schimbat după ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din frumoasa grădină. Atunci, ori de câte ori privea albastrul senin a primăverii, verdele crud al codrilor sau galbenul copt al câmpurilor, simțea că toate îl mustră pentru păcatul lui. Toate îi aminteau de paradisul pierdut și îl învinuiau pentru greșeala ce-o făcuse.

Istovit de mustrări, Adam îi ceru lui Dumnezeu să îi ia vederea, sau măcar să îi împăienjenească ochii, ca să nu mai vadă cerul, florile, norii, sau zâmbetele Evei.
Dar Dumnezeu, milostiv, nu îi luă vederea. Îi dărui, în schimb, darul lacrimilor. (1)

Și de atunci au început oamenii a plânge.

De ce plângem ? La ce folosesc lacrimile ? Sunt ele doar o supapă care lasă să refuleze din noi preaplinul sentimentelor ? Sau sunt mai mult decât atât ?

Copiii se nasc pe lume plângând. Se spune că acesta este un reflex rămas de la Adam. Ca și cum, prin fiecare copil ce se naște, protopărintele retrăiește pierderea purității originare. Ca și cum nașterea în lume echivalează cu un nou exil din paradis.

În formidabila sa epopee poetică numită Canonul Mare – pe care o așez fără rezerve în rândul capodoperelor literaturii universale – Sfântul Andrei Criteanul spune, în primele versuri:

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor.”

Plânsul creștin nu este un produs al disperării ori al deznădejdii. Lacrimile credincioșilor sunt roade ale pocăinței care duce la eliberarea de păcate și la bucurie. Lacrimile deretică sufletul, îl ușurează și îl primenesc.

Nu avem porunca plânsului în Decalog. Dar avem îndemnul din cea de-a doua Fericire: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Este, prin urmare, o chemare a lui Hristos pentru cei care doresc un nivel mai mare de sfințenie. Trecuți prin smerenie, care este obiectul primei Fericiri, dobândim darul lacrimilor și mergem apoi mai sus, la blândețe („Fericiți cei blânzi”) și la celelalte virtuți.

Cei care au luat lacrimile și au făcut din ele o unealtă de mântuire accesibilă tuturor au fost sfinții:

Am încercat să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți. Lacrimile sunt urmele lor”

spune filosoful Emil Cioran (2). Și în adevăr: sfinții au luat această facultate a sufletului și au dus-o la desăvârșire. Au transformat-o într-un dar. Nu puțini sfinți se rugau stăruitor la Dumnezeu ca să dobândească „darul lacrimilor”, ca pe o mare virtute care le cheamă și le protejează pe celelalte.

Nu e o rușine sau un semn de slăbiciune pentru un creștin să plângă, atunci când simte nevoia. Darul lacrimilor nu ne face plângăcioși ori smiorcăiți. Sfinții au plâns pentru păcatele lor chiar și atunci când nu aveau păcate. Au trimis la Dumnezeu, odată cu rugăciunile lor, lacrimi pentru păcatele întregii omeniri. Rugăciunea, însoțită de lacrimi de umilință, ajunge la Dumnezeu pe ușa din față. Primește tratament preferențial. Nu face anticameră.

Plânsul creștin nu este semn de disperare. Plânsul creștin este optimist. Lacrimile preschimbă durerea în acceptare și acceptarea în nădejde. Iar nădejdea aduce pace în suflet. Pe un creștin, trecutul nu îl apasă, prezentul nu îl sperie, iar viitorul nu îl neliniștește. Pe un creștin, darul lacrimilor nu îl face acru sau arogant, ci dimpotrivă: bun, blând, deschis, receptiv, iertător și plăcut.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că precum plânsul nou-născutului la ieşirea din pântecele mamei sale arată că este viu, tot așa și pentru omul credincios, prezența lacrimilor la rugăciune e un indiciu că sufletul lui e încă viu, iar credința nu i s-a atrofiat.

Pentru un creștin, darul lacrimilor, fie ele de pocăință sau de bucurie, nu înlătură optimismul, buna cuviință și nici chiar simțul umorului. Bartolomeu Anania spunea că simțul umorului, în sensul de a nu lua nimic în tragic şi de a primi totul cu seninătate, ca de la Dumnezeu, poate fi considerat o virtute.

Cel Ce se află deasupra scării timpului și nimicniciilor omenești este Hristos, Care nu uită că și El a fost om pe pământ. A trăit într-o perioadă dificilă a istoriei, a fost înconjurat de apostoli, dar și de farisei, a fost iubit de prieteni, dar și trădat de conaționali, însă S-a rugat cu lacrimi și pentru unii și pentru ceilalți.

Hristos ne spune: „Bucurați-vă!” și ne asigură, peste veacuri, că „bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”.

(1) Poezia „Lacrimile”, de Lucian Blaga
(2) Emil Cioran – „Lacrimi și sfinți”

Publicat în revista SOLIA a Episcopiei Ortodoxe Române din America, nr. 1 / 2018